Turul României '11: Ziua 7 (I) - Aventuri în Cheile Râmeţului

Ziua 7, vineri, 22 iulie 2011: Trasee în Munţii Trascăului: Cheile Râmeţului şi Piatra Secuiului
Cu maşina:
Rimetea - Aiud - Teiuş - Valea Mânăstirii (Cheile Râmeţului) - Rimetea (Piatra Secuiului) - Cluj: 165 km

Partea I: Cheile Râmeţului:

Cabana Râmeţ - Cheile Râmeţului parţial - Brâna caprei - Cheile Râmeţului pe firul apei - Cabana Râmeţ (cruce albastră + triunghi albastru: 4h 45)

Aceasta era ziua cea mare. Ziua în care trebuia să facem ce trebuia să facem în 2. Dar cu un plan bine pus la punct, şi cu o dimineaţă foarte frumoasă... aveam mari şanse să reuşim.

Dis de dimineaţa în Camping: se anunţă o zi numai bună de drumeţii

Prima tură de pe listă era explorarea Cheilor Râmeţului, pe sus la dus, şi pe jos la întors. O să vedeţi imediat ce înseamnă asta :)

Ca să ajungi la Cheile Râmeţului trebuie să ocoleşti prin Teiuş. Este singura cale de acces cu maşina ca să ajungi cât de cât aproape de Cheile Râmeţului, adică în Valea Mânăstirii. Pe google maps dacă ne uităm, din Aiud se vede că mai este şi drumul DJ107l dar din păcate, şi din fericire pentru mine că m-am anunţat un prieten din timp, acela nu este un drum pe care se poate circula cu maşina. Cu nicio maşină. Aşadar, din cauză că situaţia asta nu este singura de acest fel, nu vă încredeţi în ce vă arată google maps. Cercetaţi.

În fine, din Teiuş de face drumul 750C, care e un drum destul de îngust (îmi sărea inima de câte ori vedeam o maşină din sens opus), ce trece prin sate, aşa că mare grijă, nu mergeţi cu viteză.

Înainte de a merge spre Chei, am oprit câteva momente şi la Mânăstirea Râmeţ, un lăcaş frumos, aflat într-un cadru natural deosebit.

Din păcate nu aveam mult timp la dispoziţie având în vedere planurile pentru ziua respectivă, aşa că nu am făcut decât câteva poze şi am pornit mai departe.

Mi-ar fi plăcut însă tare mult să am timp să mă cocoţ pe vreun deal de prin zonă pentru că văzusem nişte poze foarte frumoase cu biserica făcute de undeva de sus. Cadrul este chiar special.. Dar mai lăsăm şi pentru data viitoare...

De la Mânăstirea Râmeţ se continuă drumul şi după cam 1 km ajungem şi la Cabana Râmeţ. Este cabana la care vă ziceam în articolul trecut, Este proaspăt renovată, cel puţin pe afară, pentru că i-au mai adăugat încă 2 etaje. 

De la Cabana Râmeţ şi până la intrarea propriu-zisă pe traseu în mod teoretic se mai poate continua cu maşina pe un drum forestier bunicel, şi chiar mă bazam că salvam timp făcând cu maşina cei 2,5 km x 2. Din păcate, chiar în dreptul Cabanei Râmeţ apare acest indicator:

Sincer la o primă vedere nu se vedea nicio mişcare, însă nu am vrut să risc şi astfel am lăsat maşina în parcarea Cabanei Râmeţ şi am pornit pe jos, un pic dezamăgită pentru că nu ştiam cum ne vom încadra cu timpul în cazul ăsta.

Imediat ce am înaintat un pic m-am lămurit clar că nu am fi putut merge cu maşina, pentru că am dat de o ditamai groapa în care se afla un excavator, pe care nu aveai cum să o ocoleşti decât dacă maşina ta zbura.

Într-adevăr se lucra, şi la întoarcere chiar am întrebat pe un nene care părea un fel de şef de şantier pe acolo şi am aflat că fac reţea de canalizare şi apă şi apoi asfaltează. Ce tare ar fi...!

De ce era nevoie de aşa ceva? Pentru că pe o parte şi alta a acestui drum parcă uitat pe lume erau o mulţime de case de vacanţă. Sincer nu am mai văzut crecă în viaţa mea nişte căsuţe mai frumoase şi mai drăguţe. Ţi-era mai mare dragul să te uiţi la ele.

Bineînţeles că am început să le fac poze, super încântată de "descoperirea mea", gândindu-mă ce fain o fi să ai o casă din asta de vacanţă şi să vii aici să stai toată vara.

Pe la unele era mişcare, pe la unele deloc. Şi asta probabil şi din cauza lucrărilor. Chiar mă întrebam cum s-a gestionat problema asta cu lucrările. Adică, cel puţin în stadiul pe care l-am văzut noi în ziua aceea, erau multe case la care nu se mai putea ajunge cu maşina. Sau ce se făcea de exemplu în cazurile în care un om se ducea cu maşina şi pe urmă când vroia să plece constata ca nu mai poate pleca? Cam aiurea...

În fine, eu mai mult mă concentram asupra caselor :P

Apoi, după cam jumătate de oră de mers pe acest drum, am ajuns în final la potecă şi apoi la intrarea în chei. Să înceapă distracţiaaaa! :D

Iniţial totul începe cuminte, ca orice început de chei, cu o potecă prin pădure. După ceva timp, poteca dispare şi mergem pe pereţi, folosind amenajările din dotare, în cazul ăsta trepte metalice înfipte în stâncă. Fuuuuun! :D

Arăt de parcă merg în aer, nuuu? :P

O bună bucată de vreme se merge aşa, pe malul stâng, în mare parte pe astfel de scări, dar şi pe pietre, în orice caz, fără vreun pericol de udare. La un moment dat se vede pe malul drept intrarea în Brâna Caprei, varianta de parcurgere a Cheilor pe la înălţime. O lăsăm deocamdată şi mergem mai departe.

Ajungem în curând la Portal, o boltă foarte impresionantă care se ocoleşte prin stânga, pe potecă.

În curând ajungem şi la zona denumită La Cuptor, total spectaculoasă, unde singurul mod de trecere este prin apă. 

Există totuşi nişte cabluri pe perete, semn că s-ar putea probabil încerca o traversare pe perete, fără udare. Cristi desigur că a vrut să încerce, dar după ce l-am văzut ce avea de gând să facă, am concluzionat imediat că ar fi ajuns, mai devreme sau mai târziu, tot în apă, şi ar fi fost chiar culmea, având în vedere că aveam ciupici de apă luaţi la noi special. 

Totuşi... afară era destul de răcoare, din cauză că era cam înnorat (unde e vremea aia bună care se anunţa... :( ) şi nu aveam niciun chef să merg prin apa aia, care sigur era rece... Nu prea eram decişi ce să facem, dar având în vedere că oricum planul era să urcăm pe Brâna caprei mai întâi şi la întoarcere eventual să ne întoarcem prin chei, ne-am întors la punctul de intrare pe Brâna caprei şi ne-am gândit că probabil o să ne întoarcem pe acelaşi drum... 

Aici te întâmpină din prima şi o cruce, semn că nu e chiar de joacă. Când te uiti prima dată chiar nu înţelegi pe unde trebuie să urci, dar înţelegi imediat după ce vezi cablurile pe stâncă.

Înainte să încep să urc, iaca un fluturaş vrea să-l duc şi pe el până la prima :P N-a fost însă încântat de ce urma, aşa că m-a lăsat singură singurică.

Traseul pe Brâna caprei este destul de dificil. Este nevoie să tragi bine de cabluri, să ştii să te caţeri, în orice caz, să fii obişnuit cu efortul şi cu prăpastia pe partea stângă (mă rog, cred că sunteţi acceptaţi şi dacă aveţi experienţă cu prăpastie doar pe partea dreapta :))) În orice caz, nu încercaţi pe ploaie.

Câteva poze ca să înţelegeţi despre ce vorbesc:

Mai în 2 lăbuţe, mai în 4... :)

Unele din puţinele dăţi când vedeam pe unde urma să fie poteca

Hei rup!

Cine are rău de înălţime să închidă ochii! :)

Nu te uita în stângaaaaa :P

Brâna este cât se poate de interesată. Suntem permanent suspendaţi deasupra cheilor, din loc în loc sunt  porţiuni de căţărare care îţi pun mintea şi corpul la încercare... chiar deosebit. Eu însă am avut mereu un sentiment ciudat. Nu ştiu să-l explic. Ceva legat de Brâna asta mă neliniştea, şi după ce am mers vreo jumate de oră pe ea îmi doream să se termine. Dar nu pentru că nu îmi plăcea, pentru că de plăcut chiar mi-a plăcut. Am fost poate şi influenţată de faptul că nu era deloc soare, şi nu ne-am putut bucura la maxim de privelişte. Plus că nu am mai întâlnit tot traseul niciun picior de om. Plus că nu ştiam niciodată pe unde avea să continue traseul, pentru că ori nu se vedea, ori nu îţi dădeai pur şi simplu seama, pentru că poteca era foarte îngustă şi te ducea prin te mire ce locuri.

Cel mai mult mi-a plăcut când am ajuns la acest stâlp, pe care l-am văzut de departe şi a fost ca un fel de ţintă pentru mine, ghicind că după el probabil vom începe să coborâm spre apă.

Un loc numai bun ca să îmi iau zborul :)

Foarte interesant mi se părea faptul că la capătul Brânei caprei aveam să ajungem la cătunul Cheia, un vechi sătuc abandonat. Citisem că cică ar mai fi cineva care locuieşte acolo, dar eu una nu am văzut niciun om, deşi urme de vaci am văzut..

Primul semn de civilizaţie a fost cocioaba de mai sus. De aici a trebuit să căutăm un pic cum să ajungem mai departe, pentru că nu prea se mai vedea marcajul dar ştiam sigur că mai sunt case.

Am dibuit însă până la urmă şi cum să ajungem şi la celelalte case, unde am întâlnit chiar şi nişte indicatoare care nu par deloc vechi. Poate va ajută cu ceva informaţiile de pe ele...

De aici ne-am întors la firul apei. Eu una mă hotărâsem în gândul meu de mult că nu vreau să mă mai întorc pe brână, ci prin apă. Nu mă interesa cum şi ce fel, dar aşa vroiam.

Bun, zis şi făcut. Ne-m dus frumos pe mal, ne-am dat jos bocancii şi pantalonii (eu cel puţin, pentru că aveam pantaloni scurţi speciali pe dedesubt) şi ne-am pus în picioare ciupicii de apă şi.... aaaaa...ce rece e!!!

Hai nu te mai plânge! Follow me! :D Şi uite aşa am început:

Mă rog, nu chiar aşa, la început am mers din piatră în piatră, evitând apa cât mai mult, pentru că era destul de mică....însă după scurt timp încep să alterneze zonele cu pietre cu zonele cu apă mai mare, bolovani, praguri, etc.

Eu mergeam prima, şi Cristi după mine, după cum se vede, care după ce că "îi plăcea la nebunie" că l-am băgat prin apă, mai trebuia să facă şi poze, şi nu oricum, ci stând în apă most of the time. Şi tot eu eram: aoleu vezi să nu scapi aparatul în apă că te omooor! Acu hai, hai să mergem! Faci poze, da? :))))

Aici deja o încurcasem:

Până aici mai făceam eu tot felul de artificii, încercam să nu intru unde e apa mai mare, testam terenul, deja eram o mare profesionista :)))) Dar aici, aici am zis băi... cred că ne udăm bine. Nu se vede din poză, dar am udat şi pantalonii, iar eu aveam noroc cu picioarele... Unii dintre noi, nu spun cine, care au picioarele mai scurte, s-au udat şi mai sus de atât... :P :P

După ce am trecut de hopul ăsta, deja eram de ceva vreme în apă şi începeam să ne dorim să se termine. Ochiul meu profi a pus: cred că după colţ ajungem La cuptor. :)

Şi n-am mai făcut mulţi paşi şi am ajuns. Ei, acu-i acu. Ştiam deja că apa acolo e mai adâncă, dar nu ştiam cam cât. Ce nu ştiam dinainte e că ăla era ultimul lucru pentru care să-mi fac griji (doar nu era să mor de la puţină apă) pentru că până acolo mai aveam 2 obstacole de trecut:

1. un prag micuţ unde apa avea ceva viteză
2. ocolirea marelui bolovan.

Eu la începutul cursei cu 3 obstacole :P Hmmm...pe unde să o iau, pe unde să o iau...?

Prima dată când am pus piciorul undeva în zona pragului, era să cad, fiindcă se aluneca binişor. Great. 

Am înfipt bine picioarele, cum s-ar zice, şi am trecut până la urma şi de ceea ce putea fi un minunat tobogan.

Pe urmă am încercat să ocolesc bolovanul prin stânga. Wrooong! Apă mare! Abort! Abort! Hai să încerc prin dreapta. După această poză Cristi nu m-a mai văzut mai bine de 1 minut. Cred că a fost interesant. 

Cel puţin pentru mine a fost. Am trecut, am făcut nişte echilibristică pe acolo, şi vroiam să mă întorc să-i spun că e ok, şi că poate să vină şi el după mine, dar să aibă grijă pe unde calcă, dar nu îl vedeam. Mare mai era bolovanul ăla! :P

Am reuşit să îi fac nişte semne abia după ce m-am depărtat un pic de bolovan. Ţipam eu acolo de zor dar nu ştiu dacă m-a auzit din cauza zgomotului făcut de apă.

Stăteam cu mari emoţii pentru el, mai ales că nici eu nu l-am văzut pentru câteva momente, până când a scos şi el capul după bolovan. După aceea, porţiunea cu cablu a fost chiar uşoară după tot ce făcusem până aici :P 

M-am ajutat de cabluri ca să nu intru chiar cu tot piciorul iarăşi în apă, nu de alta dar în mijloc apa era chiar măricică.

La final, după ce am văzut că am reuşit-o şi pe asta, m-am desprins liniştită de cabluri şi am făcut câţiva paşi prin apă, relaxată la maxim. Chiar aici pe mal ne-am schimbat la loc cu pantaloni lungi, şosete şi bocanci, şi am pornit înapoi spre cabană, pe acelaşi drum, eu cel puţin super încântată, cu gândul "hei, am făcut-o şi pe asta".

Pentru mine sincer a fost o tură genială. Mi-a plăcut la nebunie aventura prin apă şi sentimentul ăla genial de încântare că faci ceva nou combinat cu un strop de teamă (că de, nu suntem inconştienţi) care îţi face inima să bubuie un pic, şi la final te simţi complet tâmp cu un zâmbet din ăla caraghios pe faţă :P

Şi lui Cristi i-a plăcut, însă el a avut ceva probleme, şi cu ocazia asta vreau să atrag atenţia şi să punctez nişte lucruri, ca să nu se înţeleagă totuşi că e o joacă de copii.

1. În primul rând apa este rece. Pentru unii, foarte rece. De exemplu, eu am simţit rece la picioare, dar m-am obişnuit destul de repede şi îmi era frig doar când nu eram cu picioarele în apă pentru că rămâneau ciupicii uzi şi cu apă în ei. Cristi, în schimb, a simţit cu totul altceva. După ce a băgat picioarele în apă a avut senzaţia aceea că-i taie piciorul, după care l-au durut efectiv picioarele din cauză că apa era probabil prea rece pentru el. Pe urma s-a obişnuit şi el cât de cât dar chiar m-a surprins când mi-a zis că a simţit durere, iar eu nu...

2. Contează foarte mult ce ai în picioare. Cu picioarele goale nu recomand nimănui, este periculos. Cu papuci nici atât că alunecă şi nu numai că ai şanse maxime să cazi, dar ai şanse maxime să pleci de acolo cu ceva rupt. Recomand nişte încălţări sigure, cu talpă aderentă, pe care eventual să îi testaţi înainte la mare sau undeva unde puteţi. Eu de exemplu am avut ceva de genul ăsta şi au fost foarte buni, dar Cristi a avut nişte sandale ca astea, şi a spus că i-au fugit picioarele în ele ceva de groază şi nu avea niciodată siguranţă pe picioare din cauza lor. Recomand ceva cam cum am avut eu, sau ciupicii ăştia.

3. Pietrele din apă sunt foarte alunecoase uneori, aşa că aveţi mare grijă la fiecare pas, pentru că orice pas greşit vă trimite cu fundul în apă, în cel mai bun caz.

4. Apa poate fi mai mare decât cum am prins noi, aşa că fiţi pregătiţi să intraţi în apă şi până la brâu în vreo 2 locuri. Oricum, luaţi schimburi la voi şi nu o să aveţi probleme. De preferinţă hainele de schimb să fie băgate într-o pungă şi punga în rucsac, că Doamne fereşte, cădeţi în apă şi se udă şi schimburile...

Acum revenind, mie mi-a plăcut la nebunie şi a fost exact aşa cum mă aşteptam şi cum auzisem: super! Aflasem din 2009 de Cheile Râmeţului dar atunci nu prea ştiam noi cu ce se mănâncă aşa ceva, iar când mi-am amintit în 2010 de ele, mi le-am trecut imediat pe lista pentru 2011 :) 

Cum am terminat cu ele ne-am grăbit cât am putut spre maşină ca să ajungem înapoi în Rimetea, pentru o a doua tură, cu toate că soarele nu se mai arătase de dimineaţă şi nu puteam decât să sper că în Rimetea e vreme mai bună, căci altfel nu am fi putut admira Piatra Secuiului în toată splendoarea ei.

Revin săptămâna asta cu a doua parte a zilei, să vedeţi dacă am avut noroc cu vremea sau nu ;)

Desfăşurător (a se consulta cu harta):

10:30 Mânăstirea Râmeţ

11:30 Cabana Râmeţ

11:30 Începutul Cheilor Râmeţului

12:30 Intrare în Brâna caprei

13:25 Ieşire de pe Brâna caprei

14:00 Intrare în apă

14:55 Ieşire din apă

14:45 Înapoi la cabană

Traseul cu maşina în Ziua 7:


Vizualizare hartă mărită

Citeşte articolul anterior din Turul României 2011: 

Salina Turda şi 5 minute la Cheile Turzii.

....sau citeşte articolul următor din Turul României 2011: Ziua 7 partea 2 - Piatra Secuiului.

…sau mergi la lista cu toate articolele din această serie.