Pe Jepii mici spre vise

Data: 17 iulie 2010

Traseu: Buşteni (885m) – Valea Jepilor – Cabana Caraiman (2025m) (cruce albastră – 4 h 30)

Cabana Caraiman (2025m) – Crucea Caraiman (2284m ) (triunghi albastru, marcaj vechi – 1 h)

Crucea Caraiman (2284m ) – Cabana Vf. Omu (2505 m) (cruce roşie, bandă galbenă şi bandă roşie – 2 h 30)

Lungime: ~ 12 km.

Surse de apă: cel puţin 2 sau 3 pe Jepii mici, Cabana Caraiman, apoi deloc.

Nu există sursă de apă la Omu. Se poate cumpăra apă de la cabană. (Preţuri de 2505 m)

Ora 4 şi ceva. Dau un snooze ca de obicei dar nu adorm la loc. Mă gândesc dacă voi reuşi cu adevărat să ajung în seara asta la Omu. Doamne, ce frumos ar fi!

În caz că nu mă ştiţi sau nu v-aţi dat încă seama, eu sunt genul de om care până nu vede nu crede.

Şi când vine vorba de munte, nu sunt deloc deplasată să am dubii că socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg.

Revenind. Sar iute din pat, merg să mă spăl şi în câteva minute sunt îmbrăcată de traseu. Trag ca de obicei de Cristi să se mişte din pat şi după ce bifam nervii de dimineaţă fiindcă eu sunt gata la uşă şi el încă se încheie tacticos la bocanci, zburăm pe uşă.

Oraşul doarme liniştit şi noi ne urcăm în tren înainte să se crape de ziuă. Ah, ce bine ar fi dacă trenul ăsta n-ar face o mie de ore până la Buşteni.

Ei, hai c-au trecut destul de repede. Trecem de Poiana Ţapului şi ne urcăm bolostâncile în spate. Aoleu maică, ce naiba am pus în rucsacul ăsta? Vai di capul mieu!

Coborâm în Buşteni, împreună cu alţi inspe mii de oameni cu sau fără rucsacuri în spate, şi luăm direcţia telecabinei. Încep să urc pe nenorocirea aia de stradă şi mă gândesc ce bine era să o fi parcurs cu maşina. Dar ce folos? La întoarcere trebuia să o urc oricum, căci nu coborâm tot pe aici. I think….

Trecem de telecabină în jur de ora 10:30 şi bineînţeles că deja coada înconjoară clădirea. Sweeet! Ce bine că nu stau la coadă! Dar stai! Ce se întâmplă? Nu ştiu cum Doamne iartă-mă da fix când începem noi să ne depărtăm de telecabină, o dată cu noi porneşte un puhoi de scuipangii de seminţe încălţaţi cu pantofi din aia cu care crecă se duc ţăranii la discotecă în sat. Dacă nu scuipau seminţe (cum frate să mergi / urci pe munte scuipând seminţe??? Da nu te-neci? Nuuuu, pentru că există un Dumnezeu al pantofarilor!) nu vă speriaţi că mergeau cu mâinile goale. Nuuuuu… aveau câte cel puţin o bere în mână.

Ma rog la toti sfinţii să se ducă spre Urlătoarea şi să nu care cumva să încerce vreo unii să meargă pe traseu cu noi, că mă ia naiba, le pun piedică!

Când se despart cele doua trasee, slavă Domnului, rămânem singuri. Vedem banda noastră albastră, intrăm în pădure şi apoi începem să urcăm prin pădure şi ne bucurăm de răcoare cât mai putem. Pe o plăcuţă sunt scrijelite următoarele: „Nu vă aventuraţi idioţilor!” Sau parcă era proştilor? Eh, nu mai ştiu. Tot aia oricum!

După nici 15 minute de urcat, la o săritoare mai înaltă dau cu genunchiul de o piatră. Crap! Mamă ce mă doare! Să vezi că mi-am compromis tura, şi nici n-am ajuns încă la lanţuri. Bravo, Alexandra! Mai băbăloaică nici că puteai să fii! Uită-te naibii pe unde mergi!

Trecând peste autocritică, mergem noi ce mergem (de fapt mai mult urcăm) şi iar mergem, şi mergem, şi mergem, până mi-au intrat picioarele...

În sfârşit ajungem la cabluri. Yey! Abia aşteptam să văd ce e aşa de speriat la faimosul traseu pe Valea Jepilor aka Jepii mici. Toată lumea m-a avertizat de parcă zici că mă duceam să merg pe sârmă. Mă rog... Mergem ce mergem pe cabluri, pe lanturi, pe draci, pe laci, şi tot aştept porţiunile alea super mega expuse şi super mega periculoase. Ok, evident, sunt destul de multe pasaje unde dacă nu eşti atent unde pui piciorul, poţi foarte uşor să te duci dracu. Dar totuşi... Îmi place că lumea are o plăcere în a exagera..

Până la finalul traseului nu am întâlnit niciun pasaj care să mă bage în sperieţi, aşa că am concluzionat că toate poveştile de groază şi toate avertizările sunt de fapt menite să sperie toţi pantofarii şi oamenii fără experienţă şi echipaţi necorespunzător de a se încumeta pe acest traseu. O treabă tare bună, dar asta dacă chiar ar funcţiona...

Din păcate, am întâlnit pe traseu o grămadă se oameni în teneşi de pânză sau mai ştiu eu ce alte „echipamente” din astea. Discuţiile probabil sunt de genul: „Hai fă să te duc la Cabana Caraiman, să vezi ce mişto e, fă! – Da nu e mult măi Ghiţă de urcat? Nu fă, e aici colea, imediat ajungem, nu vezi că scrie 3 ore jumate? Ce dracu!” (varianta de cuplu). „Hai bă &%#@ să mergem la Cabana Caraiman, ce &%#@, nu te ţine? – Băi &%#@ da nu-i cam mult de urcat? Hai bai &%#@, n-ai sânge-n veioză?” (varianta 2 maciomeni).

Nici măcar nu păreau speriaţi de toate crucile sau plăcile comemorative pe care le întâlneai cel puţin din jumate în jumate de oră. Nu îi făceau să se întoarcă din drum. De la prima cruce, am început să număr, dar la un moment dat efectiv am pierdut numărul, aşa de multe erau. Cred că cel puţin pentru 15 oameni...

Mă uit în sus cu ochii mijiţi să văd cât o mai fi până la Cabana Caraiman. Au trecut vreo 3 ore şi deja încep să mă opresc din ce în ce mai des. Rucsacul mă rupe, soarele mă termină şi cred că am slăbit deja vreo 2 kile de la cât am transpirat. Şi mi-e foame!

Dar hai, da-i bice şi nu te mai lamenta atâta!

Oricum, uit de durere cum ridic un pic ochii din potecă. Mă uit, stânga, mă uit dreapta, este incredibil! Încerc să prind cât de frumoasă e Cascada Caraiman dar nu prea îmi iese. Mai mergem ce mai mergem şi în sfârşit văd cabana. Super! Deci nu mai e mult.

Eh, pe naiba! Mai frate parcă se depărtează, nu alta! Urcăm, urcăm, şi nu mai ajungem odată! Cu cât ne apropiem mai mult, începe să se audă muzică. O adunătură de filozofi se zbânţuie pe terasă, de zici că era nuntă! Mă zgârie pe ureche din ce în ce mai tare.

După 3 mii de ani de când am văzut-o, ajungem la cabană! Aproape că nu-mi venea să cred. Dacă îmi ziceai acu câţiva ani că sunt în stare să urc în continuu, peste 4 ore, cu ditamai rucsacul în spate, îţi ziceam că eşti plecat cu cercu’!

Ne apropiem de cabană, unde întâlnim tot felul de specimene, care mai de care mai „experţi” în ale muntelui. Mă doare mintea, aşa că mă duc mai în faţă, lângă cruce. Mă mir un pic că pe nenea acela săracu îl chema Puşcaş, aproape ca pe mine, şi mă trântesc lată pe jos ca să-mi odihnesc oscioarele.

Acu abia observ că soare nu prea mai e, s-au strâns ceva nori şi vântul a început să bată un pic. Hmm.. nu prea sunt semne bune.. mă tolănesc însă un pic, că tare am obosit, maică!

Când să ne ridicăm să purcedem spre Cruce, pleacă dacă poţi! Începe să plouă. Pic - pic, pic – pic, până când începe să ploua zdravăn. Ne înghesuim cu încă 1200 de oameni în faţa cabanei da deja locurile s-au ocupat. Am rămas cu jumătate din mine pe afară şi mă plouă pe spate. Noroc că mi-am pus mai devreme pelerina. Mă înghesui un pic mai tare, nu de alta dar nu am chef să-mi ud rucsacul şi să car după aia încă cine ştie câte tone.

Unii au locuri VIP. Stau pe băncuţă! Băi da bine v-o fi. Nu s-ar strânge şi ei un pic să mai stea unu, neam!

E ora 15. Stăm ca nişte găini plouate şi aşteptăm. Şi uite aşa mi s-au prăpădit toate visele. Acu nu doar plouă, ci e şi ceaţă. În condiţiile astea nici n-avem ce căuta pe Brâna mare a Caraimanului. Îmi vine să plâng. Stăm şi stăm, fără să se întrevadă vreo soluţie. Încep să mă gândesc că ar fi bine să-mi încropesc un plan B în cap, că doar n-o să stau aicea pân’ diseară. Variante sunt, dar n’o vreau pe niciuna! :((((

Vreau la Cruce!! Vreau la Omu!!! De ce trebuia să se strice vremea??? :((((

Deja a trecut o oră. Ploaia s-a mai potolit dar ceaţa tot trece, valuri, valuri. Nu vreau să renunţ nici în ruptul capului, dar nici să plec pe vremea asta! Care mai e farmecul?

Se ridică cineva, finaaally! Mă aşez că am obosit ceva de speriat stând în picioare! Stau şi cântăresc situaţia în cap de zeci de ori, când sunt distrasă de discuţia unor specimene de lângă mine.

Doi tâmpiţi, mă scuzaţi dar altfel nu pot să îi numesc, care nu ştiu pe unde dracu au ajuns aici, se gândesc să coboare în Buşteni pe Jepii mici. :| Cred că e evident că sunt în adidaşi din aia cu semnul de la nike auriu. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fac aşa ceva, nici aşa echipată cum eram. Am vrut să le zic să se răzgândească, dar mi-am dat seama că m-aş lupta cu morile de vânt explicându-le cum că pietrele sunt ude (a plouat, duuuh!) şi că este foarte periculos. Mă las la mâna mea.

Sunt distrasă apoi de alte specimene gen: un mahalagiu căruia îi place să se audă vorbind şi ţine musai să-şi anunţe venirea cu voce tare, urlând „pardon”, ca să ştie toată lumea că a venit el;  o caragaţă cu unghii de 1 km (cum naiba de nu şi-a rupt vreo una pe traseu, nu ştiu, dar probabil există un Dumnezeu al caragaţeolor de pe munte), în bocanci, şi în maiou (era un frig de îngheţam şi în geacă, ea probabil avea călduri) care se dadea mare deşteaptă şi vorbea cu unii despre nu ştiu ce trasee periculoase. Vai de mama ei! Încep să mă rog să se oprească ploaia numai ca să pot să fug de aici, că parcă stau la închisoare cu 200 de-alde freakazoid!

După o oră jumate, la 16:30, abia mai picură din când în când şi hotărăsc să mergem totuşi spre Cruce. Zic, asta e, tre’ să-mi încerc norocul!

Pornim pe Brâna mare a Caraimanului, despre care am auzit tot aşa, o mie de poveşti de groază, cum că ar fi poteca foarte îngustă, că te-ar lua ameţeală, c-o fi, c-o păţi…

În mod miraculos, după câţiva paşi nu mai picură deloc. Ceaţa se ridică de tot, şi ce văd? Nişte cer albastru!! Nu-mi vine să cred! Pare ireal…

Îmi place la nebunie brâna asta! Bineînţeles că nu e nimic de speriat, poate doar pentru cei cu rău de înălţime (care oricum nu văd ce ar căuta pe aici) şi evident pe timp de ceaţă sau ploaie.

Ajungem la o cotitură, care, de la depărtare chiar pare dificilă. Mi se părea că efectiv n-ai pe unde să treci, dar când ne apropiem se pare că e chiar doable.

Cerul se eliberează din ce în ce mai mult! Mă uit în urmă cum Cabana Caraiman se face mică-mică, mă uit în faţă şi mă gândesc cât o mai fi până văd crucea, şi fac poză după poză.  Îmi vine să strig it’s a miracle!!! Ştiu că e ceva normal ca pe munte să se schimbe vremea aşa repede, însă când se întâmpla asta după ce crezi că totul s-a dus pe apa sâmbetei, e cea mai mare bucurie de pe lume!

Eu am prins puteri magice, nu mă mai doare nimic, vreau doar să o văăăd! Cristi rămâne în urma mea şi îl văd că se chinuie. Îl rupe rucsacul şi bretelele nu-l ajuta deloc. Încerc să-l motivez dar nu prea îmi iese. Nu am stare să stau locului şi ţopăi din ce în ce mai repede şi la un moment dat, după colţ, se iveşte! E crucea! Uite-o! Hai mai repede!!!

A ieşit şi soarele, nu-mi vine să cred!! Îmi dau lacrimile… Chiar am reuşit! După atâta timp de visat, chiar am ajuns! Doamne cât de frumos e! Apăs de nu ştiu câte ori pe buton, de parcă dacă fac mai multe poze mi se întipăreşte mai bine imaginea asta în cap.

Înaintăm câţiva paşi şi ne oprim să facem poze. Şi iar, şi iar, că parcă de fiecare dată e altfel!

Minutele zboară imediat şi ajungem la baza Crucii. Ce mare eeee! Mă uit la ceas. Ah, nu ne permitem să stăm mai mult de 30 de minute. :( Mai avem 2 ore şi ceva până la Omu şi deja e foarte târziu. Mă gândesc că poate nu ne mai dă de mâncare dacă ajungem foarte târziu.

Am un sentiment tare ciudat. Nu reuşesc să stau locului deloc pe  băncuţă. Mă învârt pe acolo ca o muscă fără cap, fac poze, încerc să prind semnal, din astea..

Jumatea de oră trece incredibil de repede şi cu chiu cu vai ne îndurăm să ne punem iar bolostâncile în spate şi să plecăm. Mai tragem câteva poze înainte de plecare şi apoi mă uit să dibuiesc pe unde vine traseul. Îmi pică faţa când realizez că tre să urcăm pe ceea ce se numeşte Vf. Caraiman. Great! Şi eu care mă gândeam că urmează o plimbărică până la Omu.

Urc cu chiu cu vai, rămân în urmă, mă întorc de 10 ori să mă uit spre Cruce şi într-un final apoteotic, ies ca Van Dame de după „deal”.

De aici chiar că-i ca-n palmă. Ah, cât de frumos e platoul Bucegi! E o linişte de-mi aud gândurile şi pe raza mea vizuală nu mai văd niciun picior de om. Se simte deja oboseala după atâtea ore de mers , mă doare spatele foarte tare şi după vreo juma de oră iar trebuie să mă opresc şi ne hotărâm să ne întindem un pic pe iarbă. Mă uit la un cer albastru de nu-mi vine să cred şi trag o poza aşa tolănită cum sunt.

Mergem mai departe şi în dreptul Coştilei ne întâlnim cu un tip care a venit cu câinele. Sunt numai ei doi, şi merg tot spre Omu. Super, nu mai mergem singuri!

Câinele e bestial, aleargă de colo colo, sare de nebun, e tare drăgălaş. Tipul îmi pare foarte de treaba şi vorbeşte foarte … zen like.

Mergem alături de el şi vorbim una alta, când acolo observ că fumează. Nu tre să mă holbez ca să-mi dau seama că nu e o ţigară obişnuită, şi atunci îmi pică fisa de ce e el aşa zen. Trag concluzia că e marijuana, deşi nu am văzut în viaţa mea.

Nu facem trei paşi că ne zice aşa chill cum e el: Mah, eu fumez nişte iaarba.. Vreţi şi voi? :))))))

Am refuzat politicos şi mi-am văzut mai departe de drum. Maxima zilei a fost când şi-a strigat câinele, care o luase binişor în faţă: „Şapte! Vino-ncoa!”. M-am abţinut cu greu să nu râd pe burtă. Cum naiba să-i zici câinelui „Şapte”??? Da, Seven mai sună cum mai sună, dar traducerea e dezastruoasă.

Trecem prin poţiunea cu bolostânci şi mă uit încă stupefiată la cât de albastru e cerul! N-aş fi visat aşa ceva nici de dimineaţă când am intrat în traseu, darmite mai devreme când ploua. Pare chiar un vis frumos.

Ajungem la intersecţia cu traseul care vine de la Babele şi ne întâlnim cu nişte băieţi care împing de zor bicicletele la deal. Şi atunci mă gândeam că ei îs şi mai chinuiţi ca noi. Asta-mi mai lipsea! Să târâi o bicicletă după mine la Omu…

Îi depăşim dar ne ajung din urmă pe la Cerdac, unde e o porţiune mai delicată, chiar şi pentru noi, darmite pentru ei.

Trec şi ei cu bine şi ne zgâim cu toţii la Cabana Omu, pe care o văzusem de mai demult, dar era mult mai departe. Acu pare tare aproape, dar istoria se repetă, şi mergem, şi mergem, şi nu mai ajungem odată. Am ajuns la concluzia că în momentul în care văd de la depărtare obiectivul, e un chin până ajung la el. Nu mai bine în Piatra Mare? Urci şi tot urci prin pădure, până când hop, ieşi la Cabană. :)

În ultima şa ne oprim să ne minunăm la o formaţiune foarte atipică şi mă tolănesc iar, că tare mă doare spatele maică! Simt că nu mai pot. Pare că până la Omu mai sunt 5 minute, dar mie mi se pare că o să facem o veşnicie.

Am urcat ultima porţiune cu ultimele puteri. Evident ca şi pe ultima sută de metri trebuia să fie de urcat, că doar e cel mai înalt vârf din Bucegi, doar n-ai vrea să cobori! Mă opream la fiecare câţiva paşi, dădeam rateuri ca o maşină care a rămas fără benzină. E deja 8 jumate, dar bine măcar că am ajuns pe lumină. We made it, we actually made it! E o bucurie enormă pentru mine, însă oboseala nu prea mă lasă să mă bucur.

Cu câţiva paşi înainte să ajungem, aud o voce cunoscută care zice: „Hai Cristi mai repede!”. Nu îmi dau seama cine e, dar apoi îmi amintesc că Răzvan mi-a zis că o să treacă pe acolo, dar totuşi mi-a zis că nu rămâne să doarmă. O fi el, n-o fi el? El e!!! Mă bucur enorm să ne întâlnim cu el fix aici. Ce nu ştaim încă e că un pic mai încolo o să mă bucur şi mare tare..

Mi-amintesc şi de Mihai, care sigur a ajuns acu o mie de ani şi ne zicea nouă că o sa ajungem înaintea lor. Ha, ha, doar i-am zis că merg încet, şi nici nu ştiam că va ploua şi vom sta pe loc o oră jumătate.

Mă trântesc pe băncuţă şi nu ştiu ce să fac mai repede. Tre să punem repede cortul, că se întunecă, dar tre să mergem repede să mâncăn, că poate se termină şi nu ne mai dă, ah, da tre să mă duc şi la baie că fac pe mine :)))))

Intru în cabană şi mi se aburesc ochelarii de la câţi oameni sunt acolo! Zici că e iarnă, nu alta. Mă vede Mihai şi-mi face semn. Îmi dă vestea bombă: nu mai e mâncare. Whaaaaat???? Noi avem doar un pate la noi pentru mâine dimineaţă!!! Mă duc şi întreb. Sper măcar la o ciorbă… Nimic! 0 barat! Nada! Niente! Nothing! :|

We’re fucked, ca să zic aşa. Ce naiba facem? Mie mi-e foame de nush câte ore.

Dar să nu uităm de cort. Hai repede să-l punem. Căutăm un loc drept dar nu găsim nimic. Panta în care am dormit la Piatra Mare e mic copil faţă de ce-i aici. Găsim ceva acceptabil şi băgăm cuiele dar vine Răzvan şi ne zice să nu stăm aşa izolaţi, şi luăm cortul pe sus şi îl mutăm mai lângă celelalte. Ah, o pantă de cea mai mare frumuseţea. Soarele apune tare frumos, dar mie îmi îngheaţă mâinile pe beţe. Mă îmbrac cu tot rucsacul dar nu strica dacă luam şi mănuşile cu mine. Genial. Mi-e frig şi mi-e foame. Cu frigul rezolv, că în sac e cald, dar cu mâncatul…

Mă gândeam în sinea mea: băi da băbăloaică sunt! Am ajuns la Omu şi acu fac foamea că nu am luat mai multă mâncare. Off…

Dar uite că lucrurile s-au aranjat în aşa fel cum nici nu mi-aş fi imaginat. Nu am cuvinte pentru a-i mulţumi lui Răzvan că nu ne-a lăsat să murim de foame! Ne-a luat în cabană, ne-a făcut supă şi piure şi ne-a dat din salamul şi lipia lui.. ce să zic, sincer nu mai aveam cuvinte, şi îmi făceam griji că nu-şi dă seama cât de recunoscătoare sunt, şi că mai mult nu ştiam ce să spun de ruşine… Din tot sufletul îmi doresc să pot şi eu vreodată să îl răsplătesc cumva.

Se făcu 10. I-am mulţumit din nou lui Răzvan şi am mers la culcare. Afară e întuneric beznă şi mă bag zgribulită în cort cu speranţa că nu mă va sforăi nimeni….

Noapte buna!

     Ce am învăţat azi:

• Că pot rezista să urc într-o zi peste 1800 m diferenţă de nivel şi să merg de la ora 10 la 20 seara cu ditamai rucsacul în spate.
• Că data viitoare când merg la Omu, trebuie să iau mâncare la mine.

Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să citiţi până aici! A ieşit un jurnal mult prea lung, dar nu am vrut să omit nimic din toate ce s-au întâmplat în ziua aceea...


Continuarea aici.