Hoinari pe Platoul Bucegi I

Data: 5 decembrie 2009

Traseu:
Sinaia Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă (1950) pe Bandă galbenă

Cabana Piatra Arsă - Hotel Peştera (1610) pe Bandă albastră

Hotel Peştera – Cabana Padina (1509) pe lângă schit (variantă pe Bandă roşie) (5 ore)

Harta la final.

Să pleci pe munte iarna de nebun chiar NU este o idee buna! Şi fiindcă aveam nevoie de niscaiva instruire în turele de iarna, atelierul Asociaţiei Montane Carpaţi pentru începători în ale turelor de iarna mi s-a potrivit ca o mănuşă. Minune a fost şi faptul că am fost acceptaţi să participăm la tură în condiţiile în care în momentul în care am aflat, locurile deja erau ocupate.

Aşa se face că vineri ne încolonăm la gară, echipaţi de sus până jos, pentru ca a doua zi dimineaţă să ne trezim la o oră rezonabilă pentru a ajunge la ora 10:30 sus la Cota 2000.


Sâmbătă dimineaţă la 9:30 eram deja sus la cabină la 2000, unde facem cunoştinţă cu jumătate din grupul nostru. Cealaltă jumătate, venită cu maşina până la 1400, au urcat pe jos până la 2000 şi în jur de ora 11:15 ne aventurăm pe Bandă galbenă.

Din păcate toată tura avea să fie lipsită de zăpadă, aşa că atelierul a fost mai mult teoretic decât practic, însă bagajul de informaţii cu care m-am întors e mai greu decât ce duceam în spate.

După un urcuş uşor de vreo 10 minute, probabil undeva în apropierea Vârfului Furnica (2103), ne oprim pentru nişte explicaţii, şi admirăm Releul Coştila, care pare atât de aproape..

Imediat după aceasta urmează o coborâre foarte abruptă, printre stânci, la care, la un moment dat, am fost pe post de parapet de oprire pentru o colegă care s-a dezechilibrat. Spre fericirea noastră, am reuşit să o ţin ca să nu cădem amândouă, ceea ce nu ar fi avut deloc un final fericit.

Odată ce coborârea se termină, Coştila pare şi mai aproape..

Intrăm în jnepeniş, unde brusc în faţa noastră apare o vulpe, iar eu sunt, bineînţeles, ca de obicei, ultima care o vede :P

Sunt foarte uimită de acest animăluţ care nu-mi vine să cred că nu îi este teamă de 12 oameni care se holbează la el. Probabil îi era foarte foame din moment ce s-a apropiat la aproximativ 2-3 metri de noi..

În jur de 12:30 ajungem la Piatra Arsă (1950). Ţin să menţionez că marcajul bandă galbenă este proaspăt refăcut, stâlpii sunt foarte deşi, şi probabil că în cazul în care zăpada nu depăşeşte 2 metri, pot fi văzuţi şi iarna.

Aici schimbăm macazul, cotim la stânga şi în scurt timp intrăm pe Bandă albastră spre Hotel Peştera.

Mai bine de o oră se merge cât de cât orizontal, nu se urcă, nu se coboară. Însă ultima bucată de drum până la Hotel Peştera, gluma se îngroaşă, nu de alta dar Piatra arsă e la 1950 iar Peştera, la 1610. Urmează câteva porţiuni de coborâre prin stânci, destul de dificile, mai ales pentru cineva care nu este obişnuit cu aşa ceva. De aceea m-am şi simţit datoare să ajut colega care nu avea beţe, pentru că ea avea mai mare nevoie de ele decât mine.

Cu chiu cu vai am ajuns la Peştera (1610) în jur de 14:45, unde suntem super încălziţi după coborâre şi nu putem sta prea mult pe loc. Astfel că după o regrupare, ne încolonăm cu toţii spre Cabana Padina. În mod normal, pentru a ajunge de la Peştera la Padina, se urmează drumul obişnuit, marcat cu banda roşie, însă noi am fost ghidaţi pe lângă schit, urmând Ialomiţa, unde peisajul este muuult mai interesant.

Un pic cam obosiţi şi un pic mai mult lihniţi de foame, am ajuns la Cabana Padina (1509) în jur de 15:15, adică după 4 ore de la plecare. A se reţine că traseul putea fi parcurs şi în 3-3,5 ore, fiindcă am mers destul de încet fiind un grup mai mare, şi nu ne cunoşteam între noi.

După ce ne-am ales paturile şi ne-am schimbat, am năvălit la masă, unde era să mănânc şi farfuriile la cât de foame îmi era.

Restul zilei, şi anume până în jur de ora 21-22 a fost ocupată de partea teoretică a atelierului, şi anume discuţii foarte interesante despre tot ce înseamnă ture de iarnă, şi nu numai.
După asta a urmat partea mai dureroasă pentru mine pentru că, evident, dormitul într-o cameră cu 14 paturi, şi implicit 14 oameni, has it's downside. Nu pot să zic că nu ştiam la ce mă înham, însă am avut 'noroc' de un concert de sforăituri din toţi rărunchii destul de inedit. E prima oară în viaţa mea când mi-am băgat vată în urechi (bine că aveam) şi asta doar ca să reduc puţin din decibeli. Cu chiu cu vai am reuşit însă să dorm câteva ore.

Clic aici pentru a doua zi.