ALPI 2014 - Cap. 9: Drumul lung spre casa. THE END

Ziua 10, duminică, 10 august 2014

Trezirea într-un pat confortabil e cea mai dulce din lume. Dar toate lucrurile bune au un sfârșit. Precum șederea noastră scurtă la Hotel l’Heliopic, și vacanța noastră de vară în Alpi s-a încheiat mult mai devreme decât ne-am fi dorit. Desigur, ea s-a încheiat conform planului, dar nu cred că e om care să nu șovăie un pic la finalul vacanței și să-și dorească să mai fi avut măcar încă o zi în plus.

Cu gândul și la drumul lung spre casă ce îl avem în față, ne strângem triști lucrurile din cameră, ne reunim cu Cezar în fața campingului și setăm pentru ultima oară GPS-ul. Săracul, la cât de departe e destinația, nu prea știe pe ce lume e, dar ne dă el așa o estimare anemică :))

Dat fiind că ne-a fost clar de la dus că drumul Chamonix – București e imposibil de făcut în doar 2 zile fără a folosi autostrăzile (dacă mai vrei și să dormi noaptea într-un pat și nu din mers în mașină), primul lucru făcut înainte de a trece granița Franța/Elveția a fost să ne echipăm cu vignetă pentru Elveția. De Austria aveam deja de la dus, așa că suntem ok până mâine.

De data asta, traversând Elveția pe autostrăzi am realizat că au și ei totuși și ALTCEVA decât munți și șosele alpine :) Apoi intrăm într-o țară nouă pe vacanța aceasta, dulcea Germanie unde autostrăzile nu numai că sunt gratis, dar mai au și liber la limita de viteză. E prima dată când conducem în Germania pe autostradă, așa că e tot prima dată când apăsăm accelerația mai mult decât ne-a fost permis până acum. Bineînțeles, mai sunt și porțiuni cu restricții de viteză, chiar dese de altfel.

După aproape 2 ore observăm cu surpriză că intrăm în Munchen. Hmmm... de când drumul cel mai scurt trece printr-un oraș atât de mare??? Ne uităm cam nedumeriți și neîncrezători, cu gândul că GPS-ul iar s-a îmbătat, dar de fapt e bine. Se pare că Munchen nu are centură pe la sud, așa că drumul european E54 trece oarecum prin oraș. Desigur nu prin centru, dar de ajuns cât să vezi plăcuțele de intrare și de ieșire din Munchen la o distanță considerabilă. Și cu asta se face a doua oară când trec prin Munchen fără să îl vizitez, prima fiind în 2006 când am schimbat un tren :)) Nici măcar n-am ieșit din gară, doar am schimbat peronul. Oare o fi a treia oară cu noroc? :)

După Munchen revenim pe autostradă și oprim la un popas măricel să mâncăm ceva, că nu numai mașina trebuie realimentată, ci și stomacurile noastre. Dau să întreb ceva pe tanti care servește mâncarea la împinge tava, dar nu numai că îmi cățăie ceva în germană din care nu înțeleg mai nimic, dar mai că mă ia la bătaie. Plus că m-a lămurit buștean, da’ a doua oară cine mai are curaj să întrebe? :))) Cu femeile astea germanice nu te pui!!

Mă hotărăsc să mă duc la un alt stand cu mâncare, dar ce crezi, aceeași tanti vine să mă servească! E numai UNAAA! Shit! Încerc să mă străduiesc cât mai bine să spun ce vreau, dar mă încurc în opțiuni și mă trezesc că iar mă întreabă ceva cățăit. Aoleu, am pus-o!

Până la urmă reușesc să mă înțeleg cu ea (suntem femei, dă-o-ncolo de treabă!) și plec fericită cu prada mea ieftină și bună cu care m-am ales :D

Apoi când mă duc să cumpăr o apă de la benzinărie, descopăr că mi se cer niște cenți în plus pentru PET. Cam cum se cerea la noi mai demult pentru sticle. Mi se pare super ciudat, dar mă conformez. Cică mi-i dă înapoi dacă aduc PET-ul gol, numai că eu luasem una mare de 2 litri pentru drum, n-am cum să i-o dau înapoi. Oh well...

Terminăm și cu Germania în curând și intrăm în  Austria undeva în a doua parte a zilei, deja obosiți de atâta drum.

Înainte să se întunece discutăm un pic despre opțiunile de cazare. Cu toții vrem să găsim un motel/hostel/ceva, ca să nu mai punem corturile, mai ales că al lui Cezar are un băț rupt și nici nu știe dacă îl mai poate pune așa.

Zăresc din loc în loc indicatoare gen Rastplatz sau/și benzinării, dar și cu semn din acela de cazare în formă de pat, și hotărâm să încercăm acolo.

Când oprim la primul, șoc, e un ditamai hotelul, nu motel cu visam noi, și e foarte scump. Și toate de pe autostradă sunt așa, drept urmare trebuie să ne gândim la un plan B. Și uite-așa începe aventura noastră.

Schimb volanul cu Cristi, iau GPS-ul în brațe și mă pun pe căutat. Navigatorul ne arată câteva unități de cazare în apropierea locului în care ne aflăm, așa că ne încercăm norocul cu ele. Dar norocul pare epuizat chiar din prima. Unul este închis, altul e de 4 stele, pe unul nu îl găsim, și așa mai departe, până nu mai rămânem cu nimic. Și nici ora nu ne mai ajută deloc, pentru că s-a făcut deja 10 cu toate învârtelile astea și deja e beznă. Încercăm însă și cu indicatoarele pe care le găsim local. Toate par că ar fi de la privați. Poate i se face totuși cuiva milă de noi... Dar ce privat mai deschide ușa la ora asta unor străini?

Și uite așa ne trezim noi într-o pădure. Săgeata arăta încoace... hai să vedem unde duce. Ajungem la o primă luminiță care vine de la o casă. Nu pare a fi aici, dar zărim pe cineva la o fereastră la etaj. 

Cristi încearcă să le atragă atenția, dar se pare că e mai greu decât credeam. Când în sfârșit observă că au pe cineva în curte, ne spun că nu e aici cazarea, ci câțiva kilometri mai sus.

Așa că pornim din nou prin pădure. Chiar dacă situația e ușor scary, nu pot să nu observ frumusețea copacilor de pe o parte și alta a drumului, care sunt singurele lucruri pe care le vedem în întuneric, luminate de faza lungă a farurilor. Da, cam ca în filmele de groază :)))

După acei câțiva kilometri ajungem din nou la o casă. Da! Aici e! Mai sunt și alte mașini parcate, deci pare ok. Dar nu e nicio lumină aprinsă, ce ne facem? Oare toată lumea doarme??? N-apuc să gândesc asta până la sfârșit că de nicăieri apare o pisică! Oh, ce drăguuuuț! Deci NU doarme chiar toată lumea! Oare dacă o tragem de coadă o să trezească stăpânii? :))

Oricât de hilară este situația, nu putem să uităm că tot pe-atâta e de stranie. Suntem în mijlocul pustietății într-o pădure în Austria, e 10 noaptea, beznă totală, nu cunoaștem limba și vrem să dormim în casa unor oameni care e posibil să creadă că suntem nebuni să le cerem cazare la ora asta.

Nu pot să nu mă întreb unde oare și DACĂ vom dormi noaptea asta.

Batem ușor în ușă... dar nimic. Ne gândim să aruncăm cu niște pietricele în geam, desigur, în glumă. Nu de alta dar numai un geam spart ne mai lipsește la ora asta :))

Încercând să ne gândim ce putem să facem, la un moment dat se aprinde o lumină la etaj. Evrica! Vine cineva să ne deschidă! Și când ne gândeam cu toții că vom fi salvați și în scurt timp vom putea pune capul pe o pernă, un domn iese în ușă și începe să ne turuie în germană.

Nu pare supărat, doar că nu prea înțelegem nimic. English, French, ceva, nenea? Nimic. O dăm pe semne. Încercăm să-i explicăm că vrem doar să dormim, dar verdictul cade brusc și sec. Nu.

”Nu” e cam tot ce înțelegem de la el. Că nu sunt locuri libere sau că e prea târziu, nu prea înțelegem bine, dar cert e că răspunsul este nu. Hilar e că după acest ”nu”, domnul continuă să ne tot zică lucruri, iar noi continuăm să nu înțelegem nimic. Ok, nu, am înțeles, dar ce oare ar mai fi de spus pe lângă asta? Orice ar fi... nu ne ajută cu nimic. Așa că plecăm...

Coborâm din nou prin aceeași pădure frumoasă de mai devreme, și revenim pe autostradă. Mergem așa o perioadă fără să ne dăm seama ce mai putem face. Șansele să mai găsim ceva la ora asta sunt extrem de mici. Dar suntem prea obosiți să continuăm așa, undeva trebuie să ne oprim. Dar unde?

Și fix când mă gândeam că nu mai am nicio idee, văd un panou care arată vreo 20 de km până la Viena. Așa aproape suntem?? Nici nu-mi dădusem seama. Și atunci îmi pică fisa. Iau repede telefonul, activez datele și intru pe booking. În 2 minute găsesc o listă generoasă de hosteluri și apăs cu frică pe primul, nu de alta dar e 11:30 și puține hosteluri au check-in non stop.

Ha! Uite ăsta are până la 12 noaptea. Înșfac repede GPS-ul, pentru că habar n-am unde o fi hostelul ăsta în toată Viena, și încerc să aflu cât ne-ar lua să ajungem până acolo. Câteva secunde cât calculează cred că nu respir. 15 minute!!! Repedeeeeeeeee! Avem chiar mai mult decât 15 minute la dispoziție, dar să ne luăm totuși și o marjă de eroare, poate nu nimerim din prima sau nu găsim parcare așa de ușor.

Îi dăm bice până acolo și la 12 fără 10 fix suntem la recepția hostelului. Abia după ce îi dau domnișoarei de acolo buletinul îmi dau seama cât de obosită sunt. Parcă tot holul se învârte cu mine. Mamă, trebuie să mă culc RAPID!

Aventura însă nu se oprește aici. După ce ne cazăm cu succes înainte de ora 12, mergem să luăm câte un bagaj din mașină. Intrăm înapoi în hotel, chemăm liftul pentru că stăm la etajul 6, și ne urcăm. Liftul este incredibil de lung, ceea ce e cel puțin ciudat. De ce ar fi un lift lung într-un hostel?

În fine, ajungem la etajul 6, coborâm din lift, tragem ușa grea de la culoar, intrăm, și apoi facem stânga spre direcția indicată ca să ajungem la camera noastră. Un miros destul de puternic de clor sau ceva similar ne lovește pe toți. Dar nu apucăm să vorbim prea mult despre asta că discuția ne este întreruptă brusc. Din urma noastră vine un zgomot mai ceva ca în filmele de groază. Cel mai oribil zgomot pe care l-am auzit în viața mea, un hârșâit metalic puternic și grav, care îmi trimite frisoane pe șira spinării. Rămân blocată. Mă uit încet în spatele nostru pe coridorul lung și rece. Nu e nimeni.

Fără să exagerez mă simt ca într-un film horror. Și toate îmi vin înapoi în minte. Căutarea prin pădure, liftul ciudat, și acum zgomotul ăsta... Oare visez? Am un coșmar? Sau așa obosită sunt că am început să am halucinații?

Cred că îmi ia mai bine de un minut ca să mă prind că zgomotul a venit de la ușa grea de la culoar pe care am lăsat-o să se închidă după noi. Și atunci toate mi se clarifică și mi se leagă în cap. Liftul lung, ușa grea, ciudată pentru un hostel, coridorul lung și rece, mirosul steril, ușile înșirate una după alta pe o parte și de alta... ĂSTA A FOST UN SPITAL!!!!


Ziua 11, luni, 11 august 2014

Oricât de creepy a fost descoperirea noastră de aseară, trebuie să recunosc că am adormit buștean în secunda 2 după ce am pus capul pe pernă, și am dormit la fel de lemn, fără să visez nicio fantomă.

Cu mintea odihnită lucrurile au început să se lege și mai mult, puzzle-ul început aseară în capul meu completându-se ca în serialele cu detectivi. 5 lucruri pe care le-am văzut ieri m-au făcut să reconsider descoperirea de aseară: un anunț de la recepție pe care scrie Summer Hostel, un anunț de pe ușa de la etaj pe care scria că doar studenții au voie să folosească bucătăriile de etaj, niște abțibilduri lipite pe tăblia patului, niște rafturi goale puse în perete și faptul că în cameră există un frigider. ACESTA ESTE UN CĂMIN STUDENȚESC!!!!

Ba nuuuuu!!! ACESTA ESTE UN CĂMIN STUDENȚESC care a fost un SPITAL!!!! :))))

Despre faptul că e cămin în timpul anului școlar nu există niciun dubiu. Ulterior am încercat să caut să văd dacă pe internet există vreo informație cum că ar fi fost în trecut și spital, dar nu am găsit niciuna care să îmi confirme explicit bănuiala, în afară de observațiile unor turiști care acuzau de asemenea izul spitalicesc al coridoarelor (și la propriu și la figurat). Însă faptul că latura lungă a hostelului este situată pe o stradă care se numește Burgerspitalgasse este dovadă suficientă pentru mine.

Așadar, dacă vreți să stați în acest nonconformist hostel sau, dimpotrivă , dacă vreți să fiți siguri că îl evitați, el se numește Strawberry (Youth) Hostel Vienna. Dincolo de toate, eu personal nu l-aș evita. Mi s-a părut un hostel super ok, curat, confortabil, și cu locație foarte bună pentru cei ce vor să viziteze Viena.

Părăsind spitalul/căminul/hostelul nostru drag, am început în mod oficial ultima zi pe drum și am intrat în linie dreaptă spre casă. Mă rog, oarecum dreaptă.

Pe măsură ce părăsim Austria și avansăm suficient de mult în Ungaria (pentru care ne luăm vignetă de la graniță), realizăm imediat că se simte apropierea de România. Și nu cu un lucru pozitiv din păcate, ci cu manevrele nesimțite pe autostradă ale mașinilor consătenilor noștri.

Unde mai pui că din cauza unui accident, suntem nevoiți să stăm o bună bucată de vreme blocați sau în coloană deplasându-ne bară la bară cu viteza melcului, fiind forțați să stăm lângă oameni care ascultă manele la maxim cu geamurile deschise și cu mâna stângă pe afară plină de ghiuluri. Unul dintre acele momente în care ne e rușine că avem numere de România...

Din fericire chinul nu durează chiar o veșnicie și se dă drumul la mers. Pentru trecerea graniței scot aparatul foto ca să fac o poză ca de obicei, așa... fără vreun motiv grandios în sine, dar ulterior îmi dau seama acasă că în aceste 2 zile de drum, e singura poză pe care am făcut-o.

În Vama Cenad

Ceea ce e foarte neobișnuit pentru mine, de unde nu reiese decât că a fost cel mai obositor și mai plictisitor drum pe care l-am făcut vreodată. Să mergi 2 zile întregi numai pe autostrăzi nu e deloc floare la ureche, mai ales când faci un pic peste 1000 de kilometri în fiecare zi și nu te dai jos de dimineață până seara decât 1 dată pentru mâncat și eventual încă o dată sau de două ori pentru toaletă. Moment în care realizez cam cât de greu e să fii șofer de tir.

Aproape de fiecare dată când am intrat cu mașina în România a fost după un drum lung. Și oricât de nasoale sunt drumurile noastre față de ale LOR, oricât de lipsă ar fi autostrăzile și oricât de necivilizați ar fi unii dintre oamenii care locuiesc aici, nu pot să nu mă bucur teribil atunci când trec granița. Pentru că România e... acasă :)

Călătoria noastră nu s-a încheiat la graniță, desigur, ci de acolo am mai avut cale lungă până la București, unde am ajuns în jur de ora 1:30 dacă mai țin minte, după un hei rup destul de greu, pentru că ultima bucată e mereu cea mai grea. Noroc ca de obicei de Cristi, care nu are probleme să conducă noaptea, că eu una, poate și din cauza miopiei, nu mă simt deloc bine, mai ales pe drumurile cu 2 benzi.

Per total nu a fost un drum la fel de aventuros ca cel de acum 2 ani (n-avea cine să ne aresteze :)), dar important e că am ajuns cu bine acasă. Pot însă să spun că nu recomand nimănui să facă un drum așa de lung în 2 zile, nici măcar cu 2 șoferi cum a fost noi, pentru că a fost extrem de obositor. Și nu numai pentru cel ce conducea când conducea, ci și pentru ceilalți doi din mașină. Cu siguranță după asemenea drum nu poți să spui că ai revenit din vacanță, pentru că oboseala din mașină anulează relaxarea pe care ai acumulat-o zilele anterioare și îți mai trebuie încă vreo săptămână să îți revii la normal.

În final... ce pot să mai zic? Am avut o vacanţă ca nicio alta, am trecut prin toate stările posibile şi imposibile, de la cel mai trist om până la cel mai fericit din lume, de la cel mai nervos la cel mai zen, şi aşa mai departe. Am dormit în cea mai gamă largă de condiţii din toate vacanţele mele de până acum, la cort (chiar şi cu jumate de cort ud :))), la hostel, la pensiune, în dormitor comun la 3450 de metri, la hotel de 4 stele şi, nu în ultimul rând, în maşină, din mers, cu falca lipită de geam :))) Nu, nu când conduceam eu! :)))

Dar poate mai important decât toate astea, din tura asta am învăţat mai multe lecţii decât m-aș fi gândit vreodată că pot învăța într-o vacanță de 11 zile, încât dacă încerc să le enumer sigur voi uita câte ceva:

- am învăţat că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg (lucru pe care îl ştiam deja, dar ....)
- am învăţat că e esenţial să nu uit şi să îmi aduc aminte din când în când de ce m-am apucat de munte, că uneori poate să te ia valul aiurea
- am învăţat că nu trebuie să mai pun aşa multă presiune pe mine şi pe planurile pe care le fac, mai ales când am o singură şansă şi reușita mereu depinde de vreme
- am învăţat că pe viitor trebuie să fac cumva să am mai multe şanse ca să mă pot mula după vreme
- am învăţat că pe munte, şi mai ales în alpinism, formarea echipei e un lucru extrem de important
- am învăţat să am mai multă grijă ce haine/echipamente îmi iau la mine, pentru că unele m-au încurcat şi mi-au făcut probleme
- și nu în ultimul rând, am învăţat că sunt foarte foarte norocoasă...

...ceea ce știam deja, dar mereu e drăguț să îți aduci aminte.

The end :)
_____________________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________________

ALPI 2014 - Cap. 8: Vacanta noastra de o zi in Chamonix si la Hotel l'Heliopic


Ziua 9, miercuri, 9 august 2014

Astăzi trebuia să fie ziua noastră de vârf și cea finală dacă am fi urcat pe Mont Blanc. Drept pentru care Monica ne făcuse o rezervare la un hotel fain de tot cu spa (Hotel lHeliopic), o relaxare pe care orice alpinist care coboară rupt de oboseală de pe Mont Blanc o merită. Și chiar dacă n-am mai urcat pe vârf, considerăm că încă merităm răsfățul, nu trebuie decât să ne imaginăm cum ne simțeam acum câteva zile după ascensiunea pe Grossglockner :)

Așa că dimineață strângem cortul pentru ultima dată (speeer!), facem check-out la recepție și facem check-in pentru Cezar pentru încă o noapte (el a plecat devreme de tot să încerce să urce cu telecabina la Aiguille du Midi). Pentru restul zilei avem programe separate, ne vom revedea abia mâine dimineață.

Fiindcă vremea e urâtă, nu prea mai e rost de traseu, așa că hotărâm să facem o zi completă de relaxare și o luăm la pas prin oraș.

Prima oprire este la o brutărie frumoasă (Le Fournil Chamoniard) unde savurăm un quiche și un croissant. Iubesc la nebunie patiseria franțuzească!! :D


Apoi, fiindcă îmi propusesem încă din România să îmi caut o bluză termică și un tricou, hotărâm să luăm pulsul magazinelor. Chamonix fiind unul dintre cele mai importante centre de alpinism din Europa (dacă nu cel mai), e de așteptat să fie plin ochi de magazine de echipamente montane, și prețurile să fie pe măsură.

Știam din start că nu mă pot apropia de majoritatea dintre ele, dar să belesc ochii aiurea mereu e gratis :)))

ALPI 2014 - Cap. 7: Aiguillette des Houches si potopul


Tot vineri, 8 august 2014

Cu stomacul revenit de după parapantă, pornim în formulă completă spre traseul de astăzi. Ca şi ieri, am ales tot un acuşor (Aiguillette des Houches), pentru care conducem câţiva kilometri până în Les Houches, şi apoi urcăm pe serpentine abrupte până la o parcare care se cheamă Le Bettey (drumul spre La Flatiere).


Abia găsim un locuşor pentru a lăsa maşina, şi apoi pornim pe traseu în sens orar. E o zonă superbă cu căsuţe tradiţionale din Alpi, care mai de care mai frumoasă. Mi-e greu să nu-mi imaginez cum ar fi să trăiesc în una dintre ele.

ALPI 2014 - Cap. 6: in zbor deasupra Chamonix-ului


Tot vineri, 8 august 2014

Imediat ce am coborât din telecabină am fugit cu Monica spre punctul de întâlnire pentru zborul cu parapanta. Am mari emoţii, nu numai pentru că au trecut vreo 3 ani de la primul meu zbor cu parapanta dar mai ales pentru întâlnirea cu Sandie, cu care voi zbura în tandem.

Când Monica mi-a spus ieri că voi zbura cu o campioană mondială de paragliding, nu mi-a venit să cred. Şi nici acum, în timp ce o aştept nerăbdătoare să apară la staţia inferioară a gondolei spre Plan Praz nu îmi vine să cred. Nu am întâlnit în viaţa mea un campion mondial la... nimic. Darmite să dau mâna cu unul şi să mă dau cu el în parapantă. Ce noroc pe capul meu! :P Şi pentru asta am să-i mulţumesc numai Monicăi!

La 9 fix Sandie apare la punctul de întâlnire, cu un rucsac imens în spate, mai exact cel în care e strânsa parapanta,ceea ce face un contrast imens dat fiind că e destul de micuţă. Nu ştiu de ce, dar mi-o imaginam blondă, înăltuţă şi exuberantă, în schimb e brunetă şi emană un munte de bun simţ. După capul meu cred că are vreo 40 de ani. Doar câteva riduri îi dau de gol vârsta, că în rest zici că are 25.

În câteva minute suntem deja în gondolă, unde ne cunoaştem un pic şi stabilim ce şi cum urmează să facem. În timp ce gondola ne poartă încetişor spre 2000 de metri, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că voi mai avea parte de ÎNCĂ o surpriză. Dar se pare că zilele astea am parte de ele pe bandă. Fără să fi discutat sau să fi plătit pentru aşa ceva, Sandie îmi spune că şi-a adus şi Go Pro-ul, şi până să mă dumiresc eu, ea deja îmi explică ce trebuie să fac şi cum şi când să ţin băţul :)))

ALPI 2014 - Cap. 5: Aiguille du Midi, un pas in vid


Ziua 8, vineri, 8 august 2014

Astăzi se împlinesc 228 de ani de la prima ascensiune pe Mont Blanc. În mod ciudat, chestia asta nu e un big deal pe aici sau vreun motiv de sărbătorire (deşi atunci s-a născut alpinismul!), căci băiatul de la Maison de la Montagne cu care am vorbit alaltăieri habar n-avea. E bine că i-am zis eu :)))

În fine, dar asta e altă poveste, şi eu azi am altă treabă. De fapt treburi :) La ora 6 sunt în picioare, spălată, îmbrăcată, şi la 6:30 mă întâlnesc cu Monica la telecabină. Deja e coadă!!!!

ALPI 2014 - Cap. 4: Aiguillette des Posettes si surprizele


Ziua 7, joi, 7 august 2014

Dimineaţă ne trezim în sfârşit odihniţi şi luăm micul dejun pe micul balconaş al camerei noastre, care deşi dă la stradă, e cât se poate de perfect. În faţă avem priveşte spre Aiguilles Rouges, dar spre stânga se vede chiar şi Mont Blanc-ul. Admir şi absorb tot, după care imediat ochii mi se fixează pe nişte punctuleţe mici care dansează în aer în depărtare. Imediat mi-aduc aminte că am mai văzut imaginea asta şi acum 2 ani. Sunt parapante, cred că cel puţin vreo 10-15.

Privire spre Mont Blanc de pe balcon

Mă păleşte imediat o contemplaţie maximă şi îmi aduc aminte că şi atunci le-am urmărit cu privirea şi le-am făcut poze în ziua în care am ajuns în Chamonix, aşa că mă hotărăsc pe loc să îmi fac singură un cadou anticipat de ziua mea şi să zbor cu parapanta. O sun pe Monica (ea sigur ştie cât costă şi cu cine trebuie să vorbesc) şi în jumate de oră deja sunt programată pentru mâine dimineaţă. Yeeeey!

Ne strângem bagajele de prin cameră, predăm cheia, şi apoi plecăm în primul traseu, un mic circuit care trece prin vârful Aiguillette des Posettes, despre care ghidul scrie că oferă una dintre cele mai frumoase panorame din zonă. Îl credem pe cuvânt, îl băgăm în rucsac în caz că avem nevoie să-l consultăm mai târziu, şi pornim într-acolo.

ALPI 2014 - Cap. 3: Traversand Elvetia pana-n Chamonix



Ziua 5, marţi, 5 august 2014

În noaptea de dinainte a plouat ca lumea, aşa că strângem corturile ude. Din nou. Plecăm foarte târziu, parţial pentru că suntem nehotărâţi ce să facem. Planul era să mergem mai departe în Chamonix, de unde să urcăm pe Mont Blanc. Însă la o consultare atentă a prognozei, fix în ziua de vârf se anunţă vreme rea. Încerc să o sun pe Monica (prietena mea din Chamonix, care lucrează la Compagnie des Guides de Chamonix, sediul Argentiere) ca să o rog să vorbească cu colegii ei de la Maison de la Montagne să îmi spună prognoza cât mai detaliat posibil.

Dar din păcate azi e ziua liberă a Monicăi şi are telefonul închis. După ceva timp însă reuşesc să dau de ea, dar de la Maison de la Montagne ni se spune acelaşi lucru: că sâmbătă (ziua noastră de vârf) se va schimba vremea, însă e prea devreme să ştie dacă se va schimba de dimineaţă sau mai pe după-amiază.

Cu inima îndoită plecăm totuşi spre Chamonix, sperând la o minune sau să avem noi noroc cu carul, dar fiind târziu, ne dăm repede seama că nu vom ajunge în Chamonix tot azi.

ALPI 2014 - Cap.2: Grossglockner, acoperisul Austriei


Atenţie! Ascensiunea pe Grossglockner este un traseu de alpinism clasic cotat PD+, UIAA II, pe gheţar cu înclinaţia maximă 40° şi stâncă, pentru care este nevoie de experienţă şi nu este recomandat începătorilor!

***

Data: 3-4 august 2014
Echipa: Cezar, Cristi şi eu

Locaţie: vestul Austriei, mai exact la graniţa dintre Carintia şi Tirol
Munţi: Alpii Răsăriteni, Masivul Hohe Tauern, Glockner Group
Punct de plecare: Lucknerhaus (parcare gratuită)
Tip traseu: alpinism clasic
Mai specific: drumeţie + gheţar + scrambling + căţărare până la UIAA II, PD+

Traseu:
Ziua 1: Lucknerhaus (1920 m) – Lucknerhutte (2241 m) – Erzherzog Johannhutte (3454 m): 6-8 ore
Ziua 2: Erzherzog Johannhutte -  Grossglockner (3798 m): 2-3 ore (pot fi şi 4 ore dacă e aglomerat)
Retur la Lucknerhaus pe acelaşi traseu: 6-7 ore

Marcaj: doar pe porţiunile de drumeţie şi puţin în creastă înainte de Erzherzog Johannhutte. În rest este nemarcat.

Diferenţă nivel: Z1: + 1530 m; Z2: + 350 m, - 1900 m

Echipament necesar: echipament complet de alpinism (cască, ham, semicoardă, piolet, colţari, kit salvare din crevasă, carabiniere, etc.)

Surse apă: la cabane, contracost. Se poate lua apă şi de pe gheţar la o adică. La Erzherzog Johannhutte nu exită apă curentă, dar se poate cumpăra (detalii la final).
_____________________________________________________________________________________
Citeşte aici despre zilele precedente: ALPI 2014 – Cap. 1: La început de drum
_____________________________________________________________________________________

Ziua 3, duminică, 3 august 2014

Ora 5:00. Emoţiile cred că m-au trezit un pic înainte să-mi sune alarma. Afară e întuneric şi, ca de obicei, trebuie să depun un mic efort de autoconvingere ca să ies afară. This is it!

După rutina de dimineaţă (spălat, mâncat, îmbrăcat), ne mai pregătim ultimele lucruri prin rucsac, luăm apă în sticle şi ne urcăm în maşină, încercând să facem cât mai puţină gălăgie în camping ca să nu trezim pe cei ce încă mai dorm (adică aproape toată lumea).

Nu ieşim bine din camping că pe partea stângă a drumului observăm o căprioară. Îmi aduc aminte că şi anul trecut, în dimineaţa în care am pornit să urcăm pe Gerlach, ne-a trecut prin faţă o familie de căprioare, şi mă gândesc că trebuie să fie un semn bun. Înseamnă că totul va fi bine :) Chestia asta îmi mai calmează un pic stresul pe care îl am din cauza prognozei deloc îmbucurătoare care se anunţă pentru aceste 2 zile. Pentru ambele se anunţă cer senin doar câteva ore dimineaţă, şi apoi probabilitate mare de precipitaţii urâte. Dar vremea e instabilă, deci se poate întâmpla orice, nu te poţi bizui pe prognoză.

Din Kals urcăm cu maşina pe Kalser Glocknerstrasse, un drum de vreo 8 km cu serpentine care duce la Lucknerhaus (1918 m), fără a plăti taxa de drum (vreo 9 euro / maşină cred că e), pentru că nu e nimeni la punctul de colectare, e prea devreme. După ultima curbă de dinainte de parcare rămânem cu toţii blocaţi. Fix în faţă apare brusc silueta piramidală ascuţită a marelui Grossglockner. Mă trece un fior de bucurie, uimire şi emoţie, toate combinate, şi nu mai am răbdare, vreau să-i fac o poză ACUM!!!

ALPI 2014 - Cap.1: La inceput de drum


Ziua 1, vineri, 1 august 2014

A venit ziua cea mare. Am planificat această tură de foaaaarte mult timp, şi acum a venit vremea să pornim spre Grossglockner şi Mont Blanc. Plecăm dis de dimineaţă cu maşina din Bucureşti. Suntem 3: Cezar, Cristi şi cu mine. Avem bagaje să ne punem şi-n cap, dar din fericire intră toate în portbagaj + pe locul din spate de lângă Cezar. La fix. O scobitoare dacă mai aveam în plus, nu mai încăpea :))

Avem un lung drum de parcurs în faţă, şi multe multe emoţii şi gânduri care mai de care la început de drum :) Mi-a fost frică să consult prognoza până alaltăieri, şi din păcate nu se anunţă prea grozavă, dar pornim cu speranţa că vom avea noroc şi se va mai îmbuna. Fiecare probabil se întreabă în gând acelaşi lucru: oare cum o să fie?